În primul rând, m-am născut. O lume întreagă a alergat să mă vadă, și, ca întotdeauna, toți așteptau totul de la mine: cea mai grea parte a muncii am preluat-o eu, iar mama mea a rămas, să spunem simplu, pasivă.

În orice altă zi, ar fi fost văzută afară, pe veranda casei demontabile, de vecinii buni care mereu sunt atenți, pentru că au absorbit împreună cu laptele mamei lor și nenorocirea. În mijlocul caniculei târzii de vară și toamnă, aruncând o privire spre munte, o vedeau mereu acolo, o fetiță blondă care fuma Pall Mall atârnată de balustradă, ca o căpitană pe corabia ei care poate că acum era momentul să se scufunde. Vorbim despre o fată de optsprezece ani, o fată complet singură și însărcinată cât nu se poate. Ziua în care nu a apărut, norocul a căzut pe Nance Peggot să bată la ușa ei, să intre în grabă și să o găsească inconștientă pe podeaua băii, cu mizeria peste tot și cu mine deja apărut.

Un prizonier alunecos, albăstrui ca un pește, care aduna nisip de pe gresia de plastic, târându-se ca un vierme, împingând, înaintând, pentru că încă eram în sacul în care înoată bebelușii, în viața lor pre-adevărată. Domnul Peggot era afară, cu camionul lui în relanti. Mergea la vecernie și poate se gândea cât din viața lui a irosit așteptând femei. Soția lui i-ar fi spus că încrucișările lui de mâini puteau aștepta un minut, mai întâi trebuia să meargă să vadă dacă fata însărcinată de alături nu căzuse iarăși în inconștiență.

Doamna Peggot este o femeie care nu se dă bătută în fața greutăților și, dacă e nevoie, poate porunci chiar și lui Iisus Hristos să se ascundă într-un colț și să nu scoată niciun sunet. A sărit afară strigându-i să sune la 112, un copil nefericit din baie se lupta cu pumnii și loviturile să iasă din sac. Ca un mic boxer vânăt. Aceste cuvinte le va folosi mai târziu, fără să-i fie deloc rușine să rostească cea mai grea zi din viața mamei mele.