Elementul care a determinat scrierea acestei cărți a fost o scrisoare de protest a lui Giannis Tsarouchis, în 1975, adresată unei ziare, referitoare la tirania impunerii verde-ului în Attica, subliniind astfel verdele ca un cheie pentru înțelegerea peisajului attic. Absența cronică a vegetației în Attica coincide cu abundența a ceea ce se numește „situri arheologice”. Relația dintre acestea nu este întâmplătoare, deoarece ambele elemente sunt în mod egal amenințate de vandalism și violență.
Așadar, verdele public devine un protagonist neașteptat în discuția despre peisaj: nu mai este direct, ca verdele propriu-zis cu plante și vegetație, ci indirect, ca un spațiu neamenajat, ca un vid. Sub forma unor situri de săpături, cariere sau zone abandonate, chiar și pustii sau lăsate în paragină, oferă o suflare orașului, oferind o deschidere; de acolo, locuitorilor li se oferă posibilitatea de a comunica liber cu cerul.
În prima parte a cărții sunt discutate aspectele peisajului attic care se leagă de construirea ideologicului său și de mutarea interesului către lipsa spațiilor verzi publice. În a doua parte, căutarea este condusă către tipologia spațiilor libere, neamenajate și arheologice, și ajunge la formularea unei propuneri, unde „verde” este considerat ca parte a peisajului și este evidențiat rolul arheologiei ca producător și furnizor de spații deschise în viața capitalei moderne grecești.
