Continuând lucrarea pe care a început-o, cu ocazia morții tatălui său, în Întoarcerea la Reims (Insula, 2020), Didier Eribon în această nouă carte se ocupă de „viața, bătrânețea și moartea” mamei sale, o „femeie a poporului”, așa cum afirmă titlul, din acelea despre care „rareori cineva povestește istoria lor individuală”.

Autorul recreează aici viața mamei sale în toate aspectele sale: de la perioada în care a fost asistentă domestică, femeie de serviciu și apoi lucrătoare într-o fabrică, până la anii de pensie, declinul treptat al stării fizice și internarea într-un cămin de bătrâni.

Intenția sa, așa cum spune, nu este de a contura un portret „fără pată”: tonul elegiac se alternează ingenios cu o înregistrare lucidă care dialoghează cu o multitudine de lucrări din domeniile literaturii, sociologiei și filozofiei.

Eribon, în timp ce povestește parcursul descendent al mamei sale spre sfârșit, pune simultan întrebări esențiale despre relația noastră cu vârstnicii, despre relația vârstnicilor cu timpul și moartea, despre condițiile de trai din unitățile de îngrijire.

Bătrânețea devine, în cele din urmă, în această carte un punct de plecare pentru o viziune politică. Eribon analizează experiența vârstei a treia prin prisma excluderii sale din filosofia vestică, conducându-se astfel către o serie de întrebări articulate în termeni cu adevărat politici: Pot vârstnicii să „vorbească”? Să devină subiecți ai unui discurs politic formulat la persoana întâi plural, ca un „noi”? Și dacă acest lucru nu este posibil, atunci ce trebuie să facem pentru a le face auzită vocea?