Cartea aceasta nu are ca obiect o Apologetică a Religiei în raport cu știința sau tehnologia contemporană. De fapt, consideră că vremea pentru un astfel de demers a trecut definitiv.

Pe de altă parte, totuși, consideră cele de mai sus, dintre care, dacă credem în Heidegger cel tardiv (în prelegerea sa despre „limbajul tehnic”, din 1962), este prima care provine din a doua și nu, așa cum cred majoritatea, invers, ca interlocutori privilegiati, fertili și necesari ai Religiei (în care autorul include, conform expunerii explicite a lui Aristotel, și metafizica filosofică).

Asta înseamnă o relație semnificativă bidirecțională: metafizica teologică și limbajul (întotdeauna, oricum) oferă privilegiat încadrarea spirituală a demersurilor științifice și tehnice și a limbajului lor, pe de o parte, iar pe de altă parte manevrează conceptual descoperirile și aplicațiile lor, pentru a adânci și a moderniza viziunea sa.

Dacă, așadar, așa cum mulți recunoaștem, intersubiectivitatea a fost cea mai mare descoperire a secolului trecut, atât pentru Filosofie, cât și pentru Științele Umane, atunci cadrul de producție și dezvoltare al intersubiectivității nu este exact comunitatea umană?

Și este posibil să se conceapă o comunitate umană, așa cum spunea deja Herodot, „neînvățată”, adică fără experiența lui Dumnezeu? Nici comunitatea științifică, nici comunitatea filosofică, nici comunitatea artistică, nici măcar comunitatea politică sau națională nu pare istoric că se referă atât de masiv la umanitate, cât o face comunitatea religioasă - de aceea nu este întâmplător că gândirea iudeo-creștină a contribuit în mod deosebit la aceasta mare descoperire a intersubiectivității, din partea Filosofiei și a științelor de mai sus.

Și este exact în spațiul intersubiectivității umane unde această Hermeneutică a Religiei, care se inaugurează cu acest volum, încearcă să plaseze conștiința științifică și tehnică.