Evangeline aștepta din nou o scânteie de recunoaștere, sau măcar o mică licărire. Avea nevoie de ceva familiar, ceva de care să se agațe ca să nu se prăbușească din nou la pământ, iar Apollo o privea de parcă ar fi vrut să fie el acel ceva. Nimeni nu o mai privise vreodată cu atâta intensitate.
Îi amintea de un erou de basm, cu umeri lați și maxilar puternic, ochi întunecați care ardeau și haine ce trădau genul de bogăție care aducea în minte imagini cu cufere de comori și castele. Purta un palton roșu închis cu guler înalt și broderii bogate aurii pe manșete și umeri. Dedesubt purta o jachetă strâmtă – cel puțin așa i s-a părut ei. Bărbații din țara ei, în Valenta, se îmbrăcau foarte diferit.
Dar era evident că nu se mai afla acolo. Gândul acesta a adus un nou val de panică, care a făcut ca vorbele să-i iasă năvalnic. „Cum am ajuns aici? Cum ne-am cunoscut? De ce nu-mi amintesc de tine?” a întrebat.
„Cineva care încearcă să ne despartă ți-a furat amintirile.” În ochii căprui ai lui Apollo a strălucit ceva, deși nu putea să-și dea seama dacă era furie sau durere. Evangeline și-ar fi dorit să-și poată aminti de el. Cu cât încerca mai mult, cu atât se simțea mai rău. O durea capul și simțea un gol în piept, ca și cum ar fi pierdut ceva mai mult decât amintirile.
