Se apropia miezul nopții și prim-ministrul, singur în biroul său, citea o notă lungă, care totuși îi aluneca din minte fără să-i rămână nimic întipărit. Aștepta un telefon de la președintele unei țări îndepărtate și astfel, pe de o parte se întreba când va suna acel binecuvântat, iar pe de altă parte încerca să alunge amintirile neplăcute ale unei săptămâni interminabile, obositoare și dificile, nefiind loc pentru altceva în capul său. Cu cât se străduia să se concentreze asupra textului, cu atât mai clar i se contura în față chipul îngâmfat al unuia dintre adversarii săi politici. Acesta apăruse în știri în acea zi, nu doar pentru a enumera toate lucrurile teribile și înfricoșătoare care s-au întâmplat în ultima săptămână — de parcă cineva ar fi avut nevoie de o reamintire — ci și pentru a explica de ce toate erau rezultatul greșelilor și omisiunilor guvernamentale.
La simpla gândire a acestor acuzații, sângele i-a urcat la cap, deoarece nu erau nici corecte, nici drepte. Cum era posibil, se întreba, ca guvernul să prevină prăbușirea podului? Era revoltător să se răspândească...
