ÎN ACEA DIMINEAȚĂ CALDĂ din 1850, când s-a trezit Amalia, căsuța lor era atât de liniștită încât auzea muștele zburând. Dar unde este tatăl? Ce s-a întâmplat? se întrebă neliniștită, frecându-și ochii. Amalia nu se trezea niciodată singură, era somnoroasă. În fiecare dimineață, de îndată ce răsărea soarele, o trezeau pașii tatălui ei, domnul Lambros, care intra și ieșea din casă. Ieșea să hrănească găinile, intra să aducă lemne pentru șemineu, ieșea să aducă apă de la izvor, intra să o fiarbă cu ceai de munte, ieșea să aducă miere din vas, intra să pună mierea în ceai și să încălzească la foc o bucată de plăcintă. De îndată ce le pregătea pe toate, striga cu voce puternică la fiica lui: – AMALIAAAAAA, trezește-te, s-a revărsat pârâul și o să ne înecăm! Apoi râdea cu râsul lui zgomotos: – HAHAHAHAHAHA!

Și îi aducea ceaiul aromat lângă nas, ca să o facă să se ridice din pat. Amalia era înnebunită după ceai cu miere. Putea să-l bea toată ziua. Și, mai ales, în anii buni, cu multe flori, când mierea pe care o făceau albinele tatălui ei era foarte aromată, îi plăcea să-și bage degetul în borcan pe ascuns și apoi să-l lingă cu fiecare înghițitură de ceai pe care o sorbea. Astăzi, însă, nici pârâul nu s-a revărsat, nici focul nu s-a aprins, nici miros de ceai nu era. Ce s-a întâmplat? Amalia a sărit neliniștită din pat, și-a pus în grabă un șal pe umeri și a dat la o parte covorașul care ținea loc de ușă la căsuța lor.