Am ajutat, inițial cu întrebări, ipoteze și o voce blândă. Cu mișcări chirurgicale, atât de atent cum ai încerca să atingi o scoică semi-deschisă, care, de îndată ce te apropii, se închide, am vrut să mă apropii de el, să-mi dau seama de povestea lui. Știam că, în orice moment, aș putea să-l pierd. Aceasta este întotdeauna unul dintre fundamentele pe care lucrăm în psihoterapie. Să ne înmuiem apărările, să înțelegem că a te îndoi nu este o slăbiciune, ci o putere.

Fragmente și cărări care s-au întâlnit în sala de terapie s-au unit și au compus aceste trasee, cu un singur scop ca acela care le va citi să-și întâlnească sinele, pe cel de lângă el, copilul sau părintele său, pe cel cu care a ales să meargă împreună și pe cel pe care l-a lăsat în urmă, dar pe care îl poartă în interiorul său.

Adesea te surprinzi căutând cine e de vină, mama critică, tatăl distant, fostul inconsistent, actualul resemnat... Nu o face. Nu căutăm un vinovat. Vrem să înțelegem, pentru că înțelegerea este și primul pas spre eliberare.

Cu un instrument prețios, cunoașterea psihologiei clinice, dar simultan cu un limbaj simplu și ușor de înțeles, poveștile își propun să facă o imersie curajoasă în complexa și colorata psihe umană.