Am făcut prima mea călătorie în Grecia în 1947 și ultima în toamna anului 1966. Ultima imagine a mea: o insulă din Marea Egee, fără pădure, cu un sat unic; peisaj dezbrăcat, cu mizerie și frumusețe îmbinate ca două versanți ai aceluiași deal. Mizerie și frumusețe. Îmbinare a contrariilor, precum fraza lui Heraclit, care spune că peisajele din Ciclade nu încetează să le rostească în lumina lor: „Harmonie kosmou palintropos”. Dacă imaginea acestei insule pierdute rămâne atât de intensă în mine, poate pentru că a fost ultima. Cu toate acestea, privind din distanța timpului, îmi dau seama până unde se împletesc în memoria mea amintirile, ca într-un joc enigmatic. Pentru ce oare unele dintre ele, atât de anonime aparent, rămân insistent, de parcă ar vrea să sublinieze un mesaj a cărui semnificație încă nu reușesc să o înțeleg;

În opoziție cu miturile, istoria, literatura și filosofia greacă nu mi-au oferit decât o serie de imagini înșelătoare, convenționale, dar incredibil de obsesive, deoarece pentru mulți, încă înseamnă Grecia. Erau imagini ale unei țări din ruine, coloane, fațade prăbușite și morminte răsturnate pe iarba pădurilor. Oameni umani adesea împodobeau aceste ruine, dar aveau acea statornicie a marmurei; îmbrăcați în chitane albe, priveau spre mare sau spre cer, în poziții sacre, de parcă timpul, istoria, durabilitatea în Grecia ar fi fost doar o privire prelungită, statică.

Exact, deci, esența a ceea ce am învățat în prima mea călătorie este că Grecia încă exista. Erau, într-adevăr, ici-colo, ruine (dificile și adesea imposibil de abordat), dar mai ales exista și un loc numit încă Grecia și locuit de greci. Și acești greci, în 1947, erau prinși în vârtejul politic, în inima războiului civil. La Atena nu se simțea prea mult războiul – deja impusese o pace – dar era suficient să pleci din oraș, mai ales…