«Cred că un scriitor, atunci când scrie, indiferent despre ce scrie, trebuie să aibă ceva de spus despre lume și despre oameni», ne spune Elena Pericleus. «Există teme ușoare și mai dificile. Temele care trebuie abordate într-un mod care să trezească, dar și să ofere consolare, păstrând mereu speranța vie în sufletul copiilor și adolescenților.

Pentru unii mai vulnerabili, pentru unii mai puțin norocoși, poate părea că scările doar coboară. Poate pe parcursul vieții să simtă că nu văd cerul, în noile lor patrii, cu cuvinte străine pe care nu pot sau nu vor să le articuleze. Totuși, undeva se ascunde „colacul de salvare” care le va oferi sprijinul pentru a se agăța și a supraviețui puternici și mândri.

Un băiat, într-o nouă patrie, într-o nouă școală, cu o mamă care, pentru a supraviețui, curăță scări fără sfârșit și un tată care nu i-a urmat. Un băiat pe spectrul autismului care înregistrează cum percepe lumea și oamenii, încercând să-și descopere sinele și să supraviețuiască în tăcerea singurătății sale.

Vrea să-și salveze mama imediat ce va împlini 18 ani. Numără secunde, minute, ore, zile, ani. Și este timpul, în relativitatea și stabilitatea sa, care îi oferă speranță și îi definește orizontul.

Să obțină „voce” este obiectivul principal pentru băiatul care nu vorbește. Vocea ca o revendicare și ca o trecere de la pasivitate la activitate și la luptă. La final, va reuși să-și descopere sinele și „vocea” sa, prin cele șapte povești colorate, încapsulate, de autocunoaștere:

“Ajunsese la autocunoaștere. În călătorie a împărtășit minciuni și adevăruri. A căzut și s-a ridicat din nou. S-a supărat și a râs. A suferit și a iubit. Acum știa. Lacrimile albastre curățaseră sufletul de supărare, singurătate, durere...”

O carte - colac de salvare care îmbărbătează sufletește prin citirea creativă și încurajează interacțiunea între tânărul cititor și text, evidențiind diversitatea interpretativă și expresivă, dezvoltând empatia și acceptarea, o necesitate indiscutabilă în epoca noastră complexă și multidimensională.»