Acest lucru este o înregistrare extinsă a experiențelor personale ale autorului, sub formă de memorii, precum și o redare a memoriei colective. Parcursul său personal are ca fundal un canvas care se compune din faptele istorice ale epocii tumultoase, a primei jumătăți a secolului trecut.

Scrierea sa se caracterizează prin pătrundere și perspicacitate, precum și printr-o atitudine critică, fără ca dezvoltarea polemicii să fie un scop în sine. Memorii sale sunt caracterizate de o ambiguitate fundamentală, întrucât el a navigat mereu pe granițele diferitelor universuri, atât fizice, cât și psihice.

Erenburg, uneori direct și alteori indirect, își manifestă viziunea îngrijită asupra unui trecut care - indirect, dar clar - constituie o denunțare a prezentului și un apel mut pentru un viitor diferit. Nu scrie doar un testament pentru cei morți, face ceva mai mult decât atât: transmite un mesaj celor vii.

Deși lucrarea nu ar putea fi ușor caracterizată ca umanistă în termeni formali, plasează omul în centrul atenției și promova iubirea și conviețuirea armonioasă ca fiind ultimul refugiu al existenței umane.

„Cititorul acestui aici prezentat volum știe că, întreaga mea viață, nu am făcut altceva decât să mă străduiesc să conectez justiția cu frumusețea și noul sistem social cu arta. Au fost doi Erenburg, rareori trăiau în pace, foarte des unul îl zdrobea și călca, de fapt, pe celălalt, aceasta nu era duplicitarie, ci soarta dificilă a unui om, care, din când în când, îi se întâmpla să cadă în greșeli, dar care ura, cu toată puterea sufletului său, ideea trădării”.

„Stau și mă gândesc la aceste lucruri pe care le-am văzut și trăit, caut să găsesc o ieșire. Se pare că aveam dreptate în tinerețea mea, când credeam că lumina alungă întunericul, doar că în acele vremuri îndepărtate prețuiam educația ca educație și cunoștințele ca conștiință”.

„Spunem adesea despre etica societății care s-a fundamentat pe lăcomie, lupta pentru o bucată de pâine. Cu două secole înainte de Hristos, Plaut distrăgea romanii cu comediile sale; dintre toate aceste lucrări, ne-au rămas în memorie doar patru cuvinte: „Homo homini lupus est” (Omul este lup pentru om). Plaut a greșit amestecând în această problemă lupii. L.A. Manteifel, care a studiat viața lor, îmi spunea că lupii rar se ceartă între ei, dar dacă ajung să atace oamenii, acest lucru se întâmplă doar atunci când nu știu ce li se întâmplă din cauza foamei. Eu, însă, am văzut de multe ori în viața mea oameni care îi vânează, îi torturează, îi omoară pe alții, fără ca vreun necaz să îi împingă la aceasta. Dacă bestiile ar avea gândire și ar putea formula aforisme, atunci cu siguranță, un lup cărunt, ale cărui blănuri au fost sfâșiate de vecin, ar urla: „Lup pentru lup, om pentru om”.