Mă rodia întrebarea cum se face că atunci când citim pe Cavafy, ne emoționăm, dar nu înțelegem exact de ce, așa că am încercat să răspund.

Am stat pe problema timpului, nu ca o concepție teoretică a lui Cavafy, ci ca un element structural al viziunilor sale psihice și al poeziei sale, un factor al unei dispoziții interioare care izvorăște din „ideea” fiecărei poezii, punând deoparte sentimentele lirice provenind din imagini și impresii variate.

Din acest motiv, observațiile sale sunt dens interconectate de comentariile mele la lecturile poeziilor.

Pariul pe care Cavafy l-a făcut și câștigat a fost perspectiva interioară a vieții pe fundalul gândirii.

Recunoașterea sa universală se datorează unei banalități transformate de timp în finețe, pe care vântul nu o poate spulbera.