„Tăcerile arhivelor sunt de așteptat, însă unele ori ascund și alte tăceri, mai greu de explicat”, scrie Elena Beze într-un „moment static”, în timp ce vocea ei răsună ca un monolog între descrieri și interpretări. Autoarea a fost nevoită să se oprească pentru a ridica întrebări care nu fuseseră puse, să urmeze urme arhivistice care o vor conduce la persoane care păreau să fi dispărut, să conteste certitudinile istoriografice, să se întrebe despre tăcerile memoriei familiale sau colective.

Elena Beze urmărește îndeaproape evenimentele și supraviețuitorii evrei, de la eliberarea țării până la începutul anilor 1950, mobilizând diverse documente arhivistice și mărturii și încercând să răspundă „ce s-a întâmplat și cui”. Analizează discursul documentelor oficiale și al presei și aprofundează discursul autobiografic al supraviețuitorilor pentru a reconstitui trasee. Lumea pe care o descrie și o interpretează este în mișcare, este complexă, cu nuanțe și contradicții. Cu toate acestea, este un realizat faptul că autoarea reușește să evidențieze clar colțurile complexității sale și, contestând convingerile consacrate, ne invită să ne reconsiderăm trecutul, adică și prezentul.

– Din Prefața Ricăi Benveniste

FOTO COPERTĂ Din stânga, Noulis Vital și Sam Levi cu prietenul lor Tihlemachos Apostolopoulos, care i-a ajutat să se ascundă, în Atena eliberată, octombrie 1944. Arhivă fotografică a Muzeului Evreiesc din Grecia.