Cartea de față a regretatei Elli Skopetea (1951-2002) este o lucrare emblematică, nu doar pentru contextul grecesc. Este un punct de referință și o bază de pornire pentru orice dialog serios (și dezacorduri) despre parcursul conștiinței naționale grecești și modul în care grecii se percepeau pe ei înșiși în raport cu noul stat grec din 1830. Simplificând tragic, vorbim despre tranziția de la definiția culturală a grecului (limbă, religie, educație), care a persistat secole la rând, la o definiție etnonațională/juridică (fără precedent pentru acea epocă). Este o abordare inovatoare, pentru timpul său, a factorilor care au modelat autocunoașterea națională greacă în primele cincizeci de ani ai noului stat grec și a necesității stringente de a găsi un ax național consensual – o narațiune comună – despre cine este grecul. La o primă vedere, autoarea ne povestește o versiune a istoriei naționalismului grec. Totuși, cartea inițiază o coborâre profundă în rădăcinile noului stat grec, lăsându-ne inevitabil, pe alocuri, în suspensie.

Skopetea ne poartă la începutul secolului al XIX-lea. În acea perioadă, era nevoie de găsirea unui cadru oficial, statal, care să delimiteze politic, geografic, social, economic, chiar și biologic, acest „vast” – topografic, temporal, cultural, filozofic și psihologic – câmp numit elenism, ce cuprinde limbă, gândire, artă, istorie, religie, politică etc. și toate fazele sau/și versiunile acestora. Era perioada în care trebuia definit prezentul și viitorul unei continuități. Totuși, problema esențială a grecilor nu a fost niciodată continuitatea în sine, iar documentele epocii sau genetica arhaică de astăzi o confirmă, deși a trebuit și aceasta dovedită. Problema centrală era: continuitate de la ce și către ce? Care era sau ar fi trebuit să fie precedentul punct comun de referință, având în vedere că populațiile grecești erau împărțite sub diferite regimuri chiar și înainte de 1204? Decizia depășea simpla relatare a faptelor. Alegerea, pe lângă faptul că era existențială, era și politică și urma să direcționeze parcursul, rolul și revendicările noului stat grec, într-o regiune geopolitic importantă, dar și turbulentă, în vremuri de mari schimbări.

Existau „modernizatorii”, care doreau „mica și săraca, dar onorabila Eladă”; un „Regat Model”, care să țină pasul cu noua tendință vest-europeană – filoantică, laică, etnonațională, democratică – și care să aibă ca simbol Atena epocii clasice – leagănul culturii europene laice. Pe de altă parte, existau „conservatorii”, susținătorii „eliberării fraților” și ai patriei neeliberate, dincolo de granițele Greciei de atunci, adepți ai așa-numitei „Mari Idei”, cu simbolul – ortodoxă, ecumenică, despotico-imperială – Constantinopolul perioadei romane medievale („bizantine”) – leagănul ortodoxiei grecești și, timp de secole, capitala culturii creștine europene și nu numai. Vorbim clar despre epoca în care, în așa-numita lume occidentală, ideologia „națiunii-stat” democratice începe să se ridice împotriva sistemului imperial absolutist, iar capitalismul crud și imatur se întâlnește cu ideile lui Engels și Marx. Totuși, în Grecia, sub această dilemă generală și destul de vagă: „Regat Model” sau „Mare Idee” (în diversele sale forme), se ascundeau o serie de probleme sociale, ideologice și geografice diferite.

Cei implicați nu se diferențiau doar după criterii sociale (aristocrație – popor), etnice (străini – greci) sau de partid (rusofili, francofili, anglofili). Toți erau caracterizați de o serie de „identități” și obiceiuri diferite, rezultat al modului în care era organizată Imperiul Otoman, cultura comunitară greacă, dar și realitatea internațională. Astfel, avem greci – eladiți, autohtoni – alogeni, „kalamarades” – militari, moraiți – roumeliți, ionieni – fanarioți, locuitori ai capitalei – provinciali, nou-burghezi – populari, centriști – comunitariști, laici filoantici – creștini religioși, politicieni – clerici, și lista continuă atât de mult încât polii identităților și ideologiilor (și intereselor) își pierd limitele clare și se suprapun, în timp ce apar alții noi și cei vechi se reînnoiesc sau se transformă.

Evident, toată această discuție a evoluat din anii ’80. Totuși, Elli Skopetea stabilește punctul de pornire. Ce face, așadar, regretata Skopetea cu această lucrare, care a constituit teza sa de doctorat și a fost publicată sub formă de carte în 1988 la Editura „Polytipo”? Abordează istoric, dar și filozofic, dialogul și conflictele dintre diferiții poli identitari (și contradicțiile apărute în interiorul acestora), în perioada 1830-1880, despre trecutul grecilor, precum și despre prezentul (de atunci) și viitorul noului stat. În același timp, dezvăluie competiția dintre aceștia pentru formarea (sau „construcția” sau compromisul) unei ideologii naționale unitare, care să evidențieze în nucleul său unul dintre acești poli ca protagonist central.

Este vorba despre revendicarea localistă, de clan, ideologică, socială, politică, economică – nu întotdeauna conștientă sau premeditată – a grecitatii în general și a „1821” în special, cu scopul final de a deține supremația în noul stat grec. Domeniile centrale de dezacord și conflict au fost istoria, limba, educația și religia. Ce interpretare și versiune politică va prevala sau ce compromisuri se vor face și cu ce scop? Și, în final, cât de mult va exprima alegerea „statală”, oficială, sentimentul popular, care prin natura sa nu era ceva omogen? În cele din urmă, ce rol au jucat „puterile protectoare” în toate acestea?

Skopetea folosește în lucrarea sa într-un mod unic articolele din presa zilnică și periodică a secolului al XIX-lea, ieșind din granițele Greciei și făcând comparații cu cazul sârbesc. Autoarea, chiar dacă nu suntem de acord cu ea, ne face cel puțin să intuim de ce istoria noastră nu putea fi o linie dreaptă și cum se justifică diferitele sale interpretări, care până astăzi provoacă dezbateri aprinse. În același timp, evidențiază, indirect, modul în care noul stat grec, centrat pe Atena, a fost modelat ideologic.
Reeditarea acestei cărți de către Editura NISOS, într-o formă clar îmbunătățită, a fost mult timp o mare dorință a multora. Prefața profesoarei de Istorie Modernă și Contemporană și rector al Universității Panteion, Christina Koulouri, este extrem de informativă și funcționează atât ca introducere, cât și ca „hartă” pentru textul principal.