Poate că pentru nicio altă perioadă a literaturii grecești antice dezbaterile teoretice ale vremii noastre nu au evidențiat atât de multe noi abordări asupra operelor literare de la Homer la Euripide precum pentru secolele pe care le acoperă acest volum. Întrebarea care rezumă cel mai bine diversele abordări teoretice care au marcat discuțiile din ultimele decenii este întrebarea referitoare la „locul în viață”, adică întrebarea referitoare la contextul socio-istoric care a modelat formele literare în perioada arhaică și clasică.

O particularitate a literaturii grecești antice constă în faptul că începe oarecum cu un zgomot puternic, adică cu epicele lui Homer și Hesiod, care au marcat decisiv literatura ulterioară dincolo de limitele fiecărui gen. Homer și Hesiod au devenit părinții literaturii, învățătorii grecilor. Ca purtători ai tradiției și ai sistemului de valori, au transmis cunoștințele despre zei și oameni și, cu autoritatea pe care o aveau, au provocat reacții, care la rândul lor au dus la eforturi alegorice pentru salvarea lor. Epopeile homerice sunt, într-un fel, prezente în fiecare formă literară a perioadei arhaice și clasice, în poezia lirică și dramatică, în istorografie și filozofie.

Literatura perioadei arhaice și clasice, pe care o tratează acest volum, nu poate fi înțeleasă corect fără a lua în considerare cadrul instituțional în care este produsă, recepționată și transmisă. Fiecare „realizare” a poeziei epice și lirice a fost integrată pe de o parte în cultura festivă a aristocrației și pe de altă parte în marile competiții panhelénique, precum și în toate formele de manifestări religioase. Prăbușirea Atenei în 404 î.Hr., moartea lui Socrate în 399 î.Hr. și criza politică care a urmat au contribuit la evidențierea genurilor de proză la începutul secolului al IV-lea.

Reflecția alimentată de declinul politic al Atenei și de condamnarea la moarte a unei persoane precum Socrate a stimulat pe de o parte abordări teoretice referitoare la instituția statului și pe de altă parte formarea operelor socratice și, prin extensie, evidențierea literaturii filosofice și a formei dialogului. În noua fază a literaturii grecești antice, proza prosperă.