„Mă interesează poezia și frumusețea. Pentru mine, numele lui Dumnezeu este, în cele din urmă, „Frumusețe”, și cred că aș fi de acord cu un prieten al meu, un episcop ortodox, care acum mulți ani a spus: „Când Dumnezeu privește un om, nu vede nici realizări, nici virtuți, care pot exista sau nu; vede frumusețe, pe care nimic nu o poate șterge.”
Și astfel, sensul suprem al lucrurilor poate fi definit, pentru mine, în termeni de frumusețe – sau, altfel spus, în termeni de urâciune... Fiecare recunoaștere a frumuseții în lume este un moment de libertate: ni se oferă ocazia să vedem și să primim ceea ce dă Dumnezeu. Se deschide dimensiunea conștiinței spirituale, care ne permite să vedem lumea (și pe noi înșine) în raport cu Dumnezeu.
Forma cea mai profundă a eșecului uman este negarea acestui lucru și restrângerea a tot ceea ce ne înconjoară la „limitele” cerințelor eului. Ne anulăm propria frumusețe și anulăm frumusețea lumii.
Faima axioma lui Dostoievski că „frumusețea va salva lumea” pare a fi ceva mai mult decât o chemare de a cultiva percepții și reacții rafinate sau de a ne bucura de emoții care ne inspiră sau ne împlinesc: pentru ca frumusețea să fie „salvatoare”, inima și mintea noastră trebuie să fie dezgolite și expuse, să fie dezlipite într-un mod radical de interesul pentru sine...
