Fundamentul ideologic fusese stabilit, iar evreii, care începuseră deja să se mute spre Palestina în număr mic încă din 1882, au început să emigreze din ce în ce mai masiv, pe măsură ce condițiile internaționale deveneau mai favorabile și capacitățile proprii creșteau.

Palestina din secolul al XIX-lea era locuită de musulmani, creștini și evrei. În Imperiul Rus, valurile de pogromuri din 1881-1884, precum și legile antisemite din mai 1882, introduse de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei, au afectat profund comunitățile evreiești. Peste 2 milioane de evrei au părăsit Rusia între 1880 și 1920. Majoritatea dintre ei au emigrat în SUA, dar unii au decis să formeze o Aliyah în Palestina, sub dominație otomană.

Primul val de imigrație evreiască, prima „Aliyah”, a început în 1882 și s-a încheiat în 1904. Cu a doua Aliyah (1904-1914), aproximativ 30.000-40.000 de evrei s-au stabilit în Palestina. Coloniștii primei Aliyah se bazau aproape exclusiv pe „dreptul istoric” pentru întoarcerea lor. Coloniștii din a doua Aliyah erau acum purtători ai ideologiei sioniste. Achiziția și deținerea de terenuri nu mai continuau doar din motive de supraviețuire, ci urmăreau, de asemenea, să pună bazele statului israelian.

După sfârșitul Primului Război Mondial, în aprilie 1920, Consiliul Suprem Aliaților de la San Remo a decis împărțirea regiunilor din Orientul Mijlociu sub un regim de „Mandat” între Marea Britanie și Franța. Prima a primit mandatul pentru Palestina, Transiordania și Irak, în timp ce a doua pentru Siria și Liban. În deja 2 noiembrie 1917, cu Declarația Balfour, Marea Britanie s-a declarat în favoarea înființării unui stat evreiesc în Palestina, iar la 14 mai 1948, pe baza rezoluției 181 a ONU, David Ben Gurion a proclamat înființarea statului Israel.