În carte se examinează rolul autorităților universitare, al profesorilor și al grupurilor de studenți în formarea noii ideologii hegemonice după prăbușirea M. Idei în 1922, adică a ideologiei naționalismului, având ca principale componente etica greco-creștină, promovarea tradițiilor naționale și anticomunismul.

În același timp, se pun în evidență aspecte ale mediului politico-social și universitar, iar acțiunile persoanelor și grupurilor care au acționat în mod susținător sau de control în cazurile de abateri de la narațiunea dominantă sunt, de asemenea, evidențiate.

În acest context se menționează și acțiunea organizațiilor studențești opuse, în timp ce sunt analizate practicile statului, ale altor entități din spațiul public și ale autorităților universitare față de membrii comunității academice care contestau ideologia hegemonică și erau considerați în acest fel o amenințare pentru regimul social și ordinea academică.

Concluzia la care conduc sursele confirmă aprecierea că presupusa natură progresistă a Universității din Salonic nu corespunde în totalitate realității. Din păcate, încă o dată se demonstrează că umbra mai multor profesori era mai mare decât statura lor reală, având în vedere că, de regulă, acționau ca servitori ai puterii politice și ca exprimați dornici ai convingerilor conservatoare sau ai obsesivității și intereselor lor personale.