„Nietzsche, în care sper să găsesc cuvinte pentru multe lucruri ce rămân tăcute în mine”, spune Freud apropiindu-se de Nietzsche în mod lectural. „Freud și Nietzsche”: această asociere a fost percepută încă de la începuturile psihanalyzei, din momentul în care am aflat despre surprinzătoarele ecouri ale unei lucrări în cealaltă. Trebuie să trecem încă de la analogie la juxtapunere, transpunând-o în cadrul general al relației fondatorului psihanalezei cu filosofia și filosofii și extragând din aceasta contextul istoric al întâlnirii lor.
Relația cu Nietzsche se referă chiar și la identitatea programului freudian, care caută definiția sa pe baza relevanței și delimitării în raport cu acest program filozofic privilegiat. Ceea ce încercăm să restabilim aici este întâlnirea vie dintre Freud și Nietzsche - prin lucrările lor, prin juxtapunerea sistematică a temelor comune - pentru a identifica ceea ce este diferit și ceea ce este în joc cu aceasta: instinct și impuls, psihologie nietzscheeană și psanalyze freudiană, iubire și sexualitate, inconștient și conștiință, vis și simbolism, neuroză și moralitate, cultură și civilizație, terapia: transmutarea valorilor și legea, voința de putere și impulsul morții. (Din prezentarea de pe coperta din spate a cărții)
„Nietzsche și Freud într-adevăr au investit și au delimitat domeniul impulsului cu instrumente distincte și principii eterogene. Înțelegem, prin urmare, paradoxul care îi face să comunice fără să fie prezenți, dat fiind că gândirea, în mod corespunzător fertilă, a unuia și a celuilalt le-a făcut să investească cu două discursuri distincte același text care este oferit spre reflecție - influențe ale materialității impulsului ale cărui urme în cadrul dialecticii istorice au fost, de altfel, evidențiate de Marx, așa cum am arătat anterior.” (Paul-Laurent Assoun)
