Dacă omul se sfințește în mijlocul multor dureri, atunci și Ianulis Chalepras, și Alexandros Papadiamantis, și Teofilos Hatzimichail s-au sfințit, dar nu în sensul pe care religiile îl atribuie sfințeniei. Cu siguranță nu este vorba despre o „treime sfântă” lumească, umană, ci despre o treime de fiare. Sau mai degrabă o treime de poeți egeeni:

Poeții de sculptură din Tinos. Poeții de cuvinte din Skiathos. Poeții de culori din Lesbos. Niciunul dintre ei nu a dus o viață liniștită, neîmpiedicată. Elementele care îi diferențiază, conferind o amprenta distinctă și inegalabilă lucrării fiecăruia, sunt mai numeroase decât cele comune.

Desigur, vei apela la biografii și studii, dacă încerci imposibilul: să rezumi un om, și mai ales unul extrem de creativ, în trei poezii, lirice sau narative. Niciun intermediar însă nu te poate prezenta mai bine decât însăși opera lor. Poți împrumuta informații și idei. Dar sentimente nu. Și fără emoție, poezia se degradează la o exercițiu retoric.

Fiorul pe care ți-l va provoca topirea timpului și coexistenta contrariilor în sculpturile lui Chalepras; frumusețea inocentă, spontană pe care o vei trăi în imaginile lui Teofilos; arta psihografică a lui Papadiamantis care readuce la viață „oamenii simpli” în toată complexitatea lor; acestea te vor atrage și vor mișca scrierea ta.