„Speranța moare întotdeauna ultima”, spunem în mod aforistic și înțelegem că, atâta timp cât trăiește cineva, speră; și aceasta este cea mai înțeleaptă. Viața are răsturnări, surprize, factori imprevizibili și nimeni nu știe în mod omenesc cum evoluează lucrurile de la un moment la altul. Omul speră și trebuie să spere; aceasta învață Ortodoxia. Vai de omul care își pierde speranța! Omul care crede în Dumnezeu are toate motivele să spere! Speranța „nu costă”. Hristos cere de la om încredere și speranță în Persoana Sa și, dacă uneori întârzie să răspundă, cu siguranță are „motivele” Sale. Totul se întâmplă pentru binele nostru, pe care, în profunzimea timpului și a eternității – mai exact – numai Cel Preaînalt îl cunoaște.

Când speranța și pacea merg împreună, atunci omul „zboară” și este „fericit”! Speranța poate fi „turbulentă”, dar poate fi și pașnică, „liniștită”. Speranța este disponibilă pentru toți, chiar dacă uneori se ascunde printre nori. Să-i dăm o șansă să răsară prin cerul înnorat. Este nevoie de curaj și încredere în Dumnezeu pentru ca să se poată naște spontan și firesc „mult așteptata” speranță!

...Și din liniște și calm, spre schimbarea direcției! Calm este bun, dar este nevoie să sufle și o adiere binefăcătoare pentru ca să vină reînnoirea, schimbarea minții, pocăința, care va „rea hrăni” speranța și va întări pacea interioară. Toți avem nevoie de vântul pocăinței și schimbarea direcției, deoarece pocăința este biletul mult așteptat pentru Paradis, pentru cei care – cel puțin – îl așteaptă! În ciuda vremurilor, este în voința noastră, dar și în atitudinea noastră luptătoare, cu „centrul” Hristos și „însoțitorii” Sfinții, să devenim neînfricați, curajoși, plini de speranță și făcători de pace! Să încercăm cu toții să dobândim și să instituim speranța liniștită în noi! Multă putere tuturor, având în fundal speranța!