Tono Azpilcueta, expert în muzică criollă, descoperă un chitarist virtuoz, Lalo Molfino, al cărui talent pare să confirme toate intuițiile sale: dragostea profundă pe care o simte pentru valsuri, marinere, polci și huaynos peruani are o justificare socială. Poate că ceea ce se întâmplă este că muzica criollă este, de fapt, nu numai un semn de identitate al întregii țări și expresia acelei atitudini atât de peruviene a huachaferiei („cea mai mare contribuție a Peru-ului la cultura universală”, după cum afirmă Tono Azpilcueta), ci ceva mult mai important: un element capabil să provoace o revoluție socială, să dărâme prejudecăți și bariere rasiale pentru a uni întreaga țară într-o îmbrățișare fraternă și mestiză.

Într-o țară fracturată și măcinată de violența Sendero Luminoso (romanul se desfășoară la începutul anilor '90, în plină ofensivă teroristă), muzica ar putea fi acel lucru care să le reamintească tuturor celor care formează societatea că, dincolo de orice altceva, sunt frați și patrioți. Și în acest sens, este posibil ca virtuozitatea lui Lalo Molfino să aibă o mare importanță.