La începutul epocii noi, între realitatea fizică și hiperrealitatea digitală, dificultatea conversației și a întâlnirii se adâncește.

Zgomot disruptiv, viteză inutilă, spectacol gol și suprafață nesemnificativă în mijlocul multor inegalități, multiple critici și multiple transformări.

Semnificația nu mai este suficientă, este necesară crearea sensului. Ceea ce a insistat să ardă în noi cartografiază un sentiment de centru.

Dintre ceea ce pare a fi și ceea ce este, emerge un punct de intersecție al cercurilor de reflecție, poezie și practică ca o perspectivă a eunotopiei — orice sfârșit este ascuns în conjugare, iar o deschidere radical nouă către libertate-ca-autoautonomie, autenticitate-ca-co-creativitate și frumusețe-ca-mântuire ne așteaptă înainte.