Cum citeau literatura cretană din secolele al XVI-lea și al XVII-lea – în special Erotokritos, Voskopoula, Jertfa lui Avraam și Erofili – savanții greci și europeni, de la Adamantios Korais la Kostis Palamas și de la Claude Fauriel la Émile Legrand? Din ce motive identitatea hibridă (venețiano-cretană) a constituit un punct intens de discuții și conflicte? Cum a abordat cultura greacă și europeană această identitate culturală controversată atât a creatorilor, cât și a textelor însele ale așa-numitei Renașteri Cretane? Cum a fost integrată literatura cretană în narațiunea în curs de formare a „filologiei naționale”?
Dacă, așa cum susținea Alkis Aggelos, „Erotokritos reprezintă piatra de încercare a vieții spirituale neo-elene”, atunci aventurile recepției sale ne pot dezvălui atât procesul de consacrare a literaturii cretane, cât și factorii care au funcționat inhibitiv pentru studiul acesteia în lungul secol XIX (1790-1915). Studiul de față se concentrează pe motivele pentru care aceste opere au fost treptat transformate din „lecturi populare lipsite de valoare” în monumente literare și filologice „naționale”, influențând decisiv primele etape științifice ale structurării filologiei neo-elene. De asemenea, examinează contextul istoric al recepției acestor lecturi, evidențiind rivalitățile dintre diferitele tradiții culturale și intelectuale (tradiția eptanisiană și cea fanariotă, gândirea koraiacă), disputele legate de problema lingvistică, fluiditatea canonului literar, precum și rolul Problemei Cretane în timpul Marelui Vis.
