Dostoievski plasează în centrul narațiunii un bărbat-narator, care monologhează deasupra corpului inert al soției sale. Un delir de vinovăție, ură, dragoste și autojustificare.
Giani Dalianis, prin adaptarea sa, dă voce și femeii, care în original rămâne tăcută. O voce plină de viață care, pe măsură ce caută contactul, este redusă la tăcere deoarece reprezintă un pericol și o amenințare pentru legile unei societăți patriarhale.
În cele din urmă, prin confruntarea a două lumi – discursul masculin și tăcerea feminină – răsare o „anatomie” scenică a puterii, iubirii și alienării interioare.
„Continuând adaptarea teatrală a piesei ‘Domestica’, am decis să păstrez forma monologului, dar să ofer fragmente surprinzătoare de scene dialogice cu scopul de a evidenția vitalitatea și energia femeii (așa cum este descrisă în nuvelă), precum și parcursul dramatic spre tăcere, retragere din viață și cădere finală. În unele momente, femeia preia chiar ștafeta monologului și sugerează anumite răspunsuri la întrebările soțului, însă acesta nu o aude, așa cum niciodată nu a auzit-o. […] În orice caz, impresia dominantă care rămâne este sentimentul unei singurătăți disperate a tuturor personajelor. Capabil să ne emoționeze și poate să ne îndemne spre o conviețuire umană, autentică”, menționează G. Dalianis în nota sa introductivă.
