În deceniul decadent al anilor 1980, în principal, unii foști organizaționaliști, sprijiniți de unii vechi marxisti, amândoi dezamăgiți de parcursul lor anterior și fiind în contact cu curentele eclectice ale Occidentului din acea perioadă, au decis să combine ambele teorii anterioare astfel încât, în cadrul noii sinteze, să apară viitorul proiect al națiunii.

De atunci, principalii purtători ai acestui nou proiect exclusiv ideologic, care niciodată nu a câștigat o rezonanță populară sau o structură organizatorică, au rămas un simplu construct teoretic, încercând, printr-un sincretism incompatibil, o întoarcere la tradiția ortodoxă nobilă și o flexibilitate morală, ocazional chiar printr-o interpretare forțată a surselor, să se opună europenizării excesive care domină astăzi națiunea, un fenomen impus de sus, fără consimțământ popular sau măcar toleranță.

Revenirea la rădăcinile tradiției se prezenta justificat ca răspunsul realist la negarea conștiinței naționale sub înfățișarea perfidă, dar totuși păcătoasă, europeană, care atunci era promovată în vitrina istoriei, ambalată în „pachete” sub denumirea Delors.

[...] (Din prefața ediției)