Povestirile scurte ale lui Heinrich Mann sunt o colecție heterogenă care rezistă analizei. Categoria generică este cheia care le deblochează accesul.

Odată determinată apartenența acestor texte la genul nuvelei scurte germane, coerența acestui corp devine evidentă. Opoziția—stabilită anterior în primul capitol—între cele două forme de Novelle și Kurzgeschichte permite distincția unor faze succesive precise în producția lui Heinrich Mann.

Această descoperire conduce în primul rând la o reevaluare a locului povestirii scurte în opera acestui autor. Contrar opiniei comune, această parte a operei sale literare nu este deloc marginală. Studiul de față evidențiază faptul că textul narativ scurt, în toate formele sale posibile, ocupă o poziție centrală în universul estetic al lui Mann, servind nu doar ca o muncă pregătitoare și o pauză între două romane, ci și ca un laborator estetic.

Este într-adevăr posibil să se arate că povestirile scurte se află la intersecția tuturor celorlalte forme textuale folosite de scriitor, fie ele narative, dramatice sau non-ficționale. Examinarea detaliată a acestor opere adesea neglijate completează și îmbogățește astfel imaginea unui autor complex care nu a încetat niciodată să inoveze în estetica narativă.