De ce acceptă de Gaulle, un mit viu, invitația unui Franco în vârstă în 1970? O anecdotă controversată sau un fapt revelator? La prima vedere, Franța, o țară declarată a drepturilor omului și un pământ de exil pentru mii de activiști anti-Franco, nu negociază cu o dictatură. Totuși, împotriva tuturor intuițiilor, dispariția lui Franco și drumul spre democrație complică relațiile franco-spaniole.

Din perspectiva Quai d'Orsay, ceea ce se desfășoară între 1957 și 1979 este întoarcerea, stimulată de Războiul Rece, a Spaniei într-o Europă democratică cu o economie de piață. Această întoarcere nu este liniară, ci marcată de reculuri și retrageri. Întrebarea fundamentală este să se studieze obstacolele și progresele unui vecinătoriu încărcat de neîncredere. Spania este mai puțin marginală decât pare, pe măsură ce diplomația franceză se reprofiliează pentru a-și croi un loc într-un teatru iberic stimulat de ambițiile Bonn-ului, Bruxelles-ului, Londrei, Romei și Washingtonului.

În cele din urmă, Spania devine pentru Franța laboratorul unei diplomații a memoriei, unde fiecare actor rescrie, în scopuri contemporane, o istorie mai mult sau mai puțin îndepărtată, uneori frățească, deseori conflictuală. Strategia, industria, comerțul și memoria se împletesc în această suprapunere de scale și mize unde fiecare parte se bazează pe emisari influenți. Contra tuturor așteptărilor, este Madridul, nu Parisul, care stabilește ritmul pentru această reînnoire a dialogului, perspectivei și practicilor.