În contextul literar elisabetan și iacobian, puternic influențat de arta oratoriei din Antichitate, opera lui William Shakespeare este marcată de idealul retoric al abundenței sau copia, făcut celebru de Erasmus în timpul Renașterii.

Deși dramaturgul sărbătorește copia, care pătrunde în toate genurile oratorice, de la spațiul public al forumului până la spațiul privat al alcovei, și chiar în descrierile meticuloase (ekphraseis) integrate în țesătura operei dramatice, el denunță, de asemenea, limitele și excesele acesteia. Copia se poate transforma astfel în vorbărie sau prolixitate goală.

Opera sa este traversată, de asemenea, de tema duală a abundenței și goliciunii. Instabilitatea acestei profuzii se manifestă prin subversiunea mitului epocii de aur, răsturnarea cornucopiei în butoiul Danaidelor și jocul pe figura tăcerii platonice. Între pompa și neant, opera lui Shakespeare, situată în criza epistemologică care afecta Anglia și Europa la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, corespunde unui punct de cotitură estetică care răstoarnă polaritățile și face din abundență masca goliciunii.