Autorul, fost actor în trupe teatrale de cercetare și ulterior o prezență anonimă în culise, consemnează „notițe de înregistrare” născute din dezamăgire, descompunerea lentă a expunerii scenice și retragerea definitivă din actul actoricesc. Experiența sa personală, fără intenții senzaționaliste sau de bilanț, funcționează ca un instrument de diagnostic și nu ca un alibit pentru confesiune.
Teatrul este abordat prin prisma relațiilor de putere, narcisismelor, pretextelor ideologice și inerției instituționale, unde mediocritatea este adesea recompensată, iar devotamentul se epuizează fără ecou. Aceste notițe oscilează între memorie și critică, demontând mituri despre „sacralitatea” scenei, colectivitate, avangardă și misiune culturală.
Salonicul din deceniile post-revoluționare funcționează ca un exemplu concret, dar nu exclusiv, al unui domeniu teatral care a favorizat stagnarea, micropolitica și reciclarea acelorași persoane și percepții. În paralel, este investigat, prin prisma cunoașterii empirice, actorul și Arta sa. Teatrul nu este idealizat nici condamnat în totalitate. Pur și simplu, în acest text este expus, evidențiindu-l ca un domeniu de tensiune, care consumă sistematic pe cei care îl slujesc, adesea dur și risipitor, capabil de momente rare de intensitate autentică, dar și de perioade lungi de autoamăgire.
