„Imnurile” se conturează pe baza unui subiect rănit, dar persistent prezent, care luptă să existe prin dragoste, pierdere și auto-îndoială. Vocea Manourăi, confesivă, directă și aproape goală de ornamente retorice, alege simplitatea ca o atitudine morală față de trăire.

Poeziile sunt apărarea unui subiect care s-a simțit consumabil și prezintă lipsa de credință ca nefiind doar o problemă a eului, ci și o incapacitate a omului de a menține legături. Totuși, în această atmosferă, poezia funcționează ca un ultim refugiu care propune o mântuire specială: nu învierea relațiilor moarte, ci supraviețuirea prin scris, prin îngrijirea durerii.