Prin intermediul ordinii politice, pe care a impus-o stabilind pacea într-un teritoriu devastat de războaiele religioase, statul a creat condițiile pentru dezvoltarea lumii morale.

Însă, pe măsură ce indivizii lipsiți de putere politică se eliberează de lanțurile religiei, aceștia intră în conflict cu statul, care, deși îi emancipă moral, în același timp le retrage orice responsabilitate, limitându-i la sfera privată.

Cetățenii se poziționează inevitabil împotriva unui stat care, subordonând moralitatea politicii, percepe politica într-un mod formal și efectuează calcule fără a lua în considerare potențialul special conținut în emanciparea supușilor săi.

Scopul acestora din urmă va fi, de acum înainte, desăvârșirea lor morală într-o asemenea măsură încât să cunoască cu adevărat – și fiecare în parte – ce este bine și ce este rău.

Astfel, fiecare se transformă într-un judecător care, luminat, știe că este autorizat să condamne orice determinare externă care se opune autonomiei morale.

În acest fel, distincția dintre moralitate și politică, realizată la un moment dat de stat, se întoarce acum împotriva sa: statul însuși este obligat să permită să fie judecat moral pentru realizarea sa de a construi un spațiu în care nimeni să poată supraviețui.