Tony Adams o numește o „sărbătoare a recuperării.” Este și un monument al sincerității. Amintirile îngrozitoare vin împreună cu zâmbete… Detaliile proaspete din noua sa autobiografie, 1996, adaugă straturi care sunt atât cutremurătoare, cât și redemptive, în timp ce el se ocupă de munca de a ajuta pe alții.

A fost vara Campionatului European din 1996, iar Anglia era în ton de sărbătoare, națiunea găzduind un turneu major, bucurându-se să-l vadă pe Gazza și echipa sa ajungând în semifinală. Pentru căpitanul echipei naționale, Tony Adams, însă, acest lucru masca o suferință care crescuse pe tot parcursul anului, soția lui plecând și copiii fiind luați de lângă el ca urmare a consumului său periculos și dăunător de alcool.

După ratarea zdrobitoare a penalty-ului de către Gareth Southgate împotriva Germaniei, Adams a început o beție de 44 de zile pentru a-și îneca durerile, care s-au „învățat să înoate” și l-au condus în situații murdare și sordide. În cele din urmă, nu a mai putut continua și disperarea l-a împins să renunțe la alcool și să ceară ajutor.

Un an care începuse în disperare întunecată s-a încheiat într-o nouă stare de ușurare a ființei. În 1996, Adams retrăiește în detalii sincere și grafice anul în care fotbalul a revenit acasă, dar cei treizeci de ani de durere ai Angliei au continuat. Și, în timp ce se pregătește să-și sărbătorească cea de-a 60-a aniversare, reflectă cu onestitate caracteristică și cu înțelepciunea acumulată asupra proprilor sale treizeci de ani remarcabili de durere.