Acest studiu investighează elemente textuale în Istoriile lui Tucidide, care conduc la apariția unei alte problematici ce privește lectura devenirii care este narată în lucrarea sa; mai precis: acest studiu concentrează atenția asupra devenirii atunci când aceasta scapă, sau chiar evadează, din reducerea sa la universal, la reprezentare, în cadrul pseudo-dialecticii universalului — particularului; este vorba despre devenirea-război, despre devenirea-război cu referințe privilegiate la rațiune și violență, ceea ce oferă, într-adevăr, posibilitatea de a fi citită radical diferit și, prin urmare, de a fi restabilită ca un continuu al devenirii, ca devenire–continuum. Această lectură se încearcă în cadrul unei alte dialectici inovatoare, dincolo de pseudo-dialectica universalului — particularului și manifestările sale (platonică, hegeliană, marxistă): în cadrul dialecticii reflexive, care ia, în Istorii, forma dialecticii reflexive a rațiunii și violenței, a dialecticii reflexive nu a reprezentărilor, ci a cristalizărilor rațiunii și violenței; totuși, faptul descoperirii acestei dialectici permite, la rândul său, reconstituirea materialității, greutății, profunzimii și corporalității percepției devenirii din partea subiectului.

Această reconstituire, realizată prin dialectica reflexivă a rațiunii și violenței, pare să ofere realitatea istorică, deci: și posibilitatea istorică a refuzului reducerii percepției lumii, din partea subiectului, la superficialitatea și lejeritatea universalului-reprezentare, precum și refuzul subordonării subiectului universalului, care — după cum rezultă din nou din Istorii — anulează în mod multiplu, textual, axiologic, cognitiv și ontic, subiectul — particularul; exact din această cauză, dialectica reflexivă a rațiunii și violenței are puterea și, în consecință, posibilitatea de a fi un model exemplar al realizării acțiunii sociale și politice a subiectului ca una imediată și spontană, în cadrul devenirii sociale și politice–război, un război elegant ascuns sau brutal deschis.