Această lucrare propune o abordare sistematică și interpretativ coerentă a culturii bizantine, valorizând dualitatea lumină-întuneric ca o categorie fundamentală a structurii sale teologice, cosmologice și estetice. Lumina este analizată nu ca un simplu fenomen senzorial sau vizual, ci ca purtătoare a prezenței divine, a cunoașterii și a perspectivei mântuitoare, în timp ce întunericul este abordat ca limită a capacității cognitive și totodată ca loc principal al experienței apofatice.

Dialectica lor evidențiază modul în care gândirea bizantină organizează relația dintre senzorial și supranatural, resemnificând materia, imaginea și spațiul arhitectural ca purtători ai medierii energiei divine. O atenție deosebită este acordată funcției luminii ca element structural al limbajului vizual și al experienței liturgice, precum și semnificației simbolice și existențiale a întunericului în cadrul tradiției mistice și apofatice.

Studiul ajunge la formularea unui cadru interpretativ unitar, în cadrul căruia arta și cosmologia bizantină sunt abordate ca forme de participare trăită la misterul prezenței divine, depășind distincțiile convenționale dintre estetică, teologie și experiență.