Retorica debordantă a demagogiei eleniste irredentiste, sub steagul Unirii, construia de dinaintea războiului în Cipru cariere politice, în ciuda încăpățânării britanice de a păstra posesiunea imperială în Marea Mediterană de Est, dar și a reacției puternice a turco-ciprioților de a se integra în statul grec. Orice încercare de a căuta alternative sau căi evolutive intermediare, cu atât mai mult îndoiala asupra drumului unic al unirii, era considerată trădare națională.

Și în timp ce o parte semnificativă a clasei conducătoare cipriote păstra mereu relații privilegiate cu regimul britanic, politicienii concurau însă prin retorica unei mândrii unioniste intransigente și a unui patriotism excesiv. În același timp, erau umbrite probleme sociale majore care bântuiau populația rurală înjosită, ce era doborâtă de impozite insuportabile, iar mai ales în perioada interbelică își pierdea masiv averile din cauza cămătarilor.

Totodată, pe insulă erau mereu transmise pasiunile politice și diviziunile „mamei Grecie”, în timp ce Războiul Civil grec a avut un efect divizor deosebit de distructiv între greco-ciprioți.

Impasse-ul mișcării unioniste greco-cipriote înainte de 1950 reprezintă un fundal istoric cu evenimente cruciale care au pus bazele și au declanșat formarea și evoluțiile ulterioare. Totuși, este strâns legat și de sabotarea ulterioară a Republicii Cipriotă, capturată și vulnerabilă, culminând cu invazia turcă, care a înălțat drama cipriotă în 1974.