Conceptul limbilor nostratice a început să fie utilizat în ultimele decenii și se referă la limbile care s-au dezvoltat după descompunerea unei limbi comune numite nostratică, acum aproximativ 17.000 până la 18.000 de ani. Limbile considerate nostratice sunt: limbile indo-europene (illirică, greacă, trac-daco-romană, italiană, celtică, slavă, baltică, armeană etc.), afro-asiatică, cartveliană, uralică, altaică, dravidiană și sumeriană. După publicarea în 2008 a Dicționarului Etymologic al Limbii Române, bazat pe studii indo-europene, autorul, Dr. Mihai Vinereanu, a descoperit lucrarea cercetătorilor A. Bomhard și J.C. Kerns, care a fost publicată recent. Studiind limbile antice europene, aceștia au identificat 612 rădăcini nostratice. M.V. le analizează și concluzionează că dintre acestea, 216 rădăcini lexicale pot fi aplicate limbii române. Editura Alcor Edimpex, la care s-a adresat autorul, a preluat acest al doilea studiu și l-a publicat într-o nouă carte, în română-engleză, într-un format tehnologic exemplar. Din nou, Introducerea este deosebit de importantă deoarece aduce clarificări noi privind vechimea limbii române. Poziția autorului este confirmată chiar și de rădăcinile pre-indo-europene găsite în cele mai comune cuvinte din lexicul românesc, pe care vechile etimologii le considerau provenind din latină, slavă, turcă, albaneză sau de origine neclară, dar nu trac-daco-romană, așa cum demonstrează această lucrare.