Mărturia aceasta a fost scrisă în 1968 în timpul călătoriei cu trenul Paris-Strasbourg. A fost scrisă între declarațiile și interogatoriile juriștilor Comisiei pentru drepturile omului a Consiliului Europei. A fost scrisă pentru a răspunde corespondentului american al „New York Times”, deoarece, trecând printr-un astfel de proces, singurul doctor de care nu ai nevoie este psihiatrul! A fost scrisă pentru că pașaportul meu fals, câmpiile Alsaciei, nu mă convingeau că am plecat din Grecia, din închisoare, din Securitate. Pentru că, într-adevăr, juriștii din Europa aveau dreptate să fie neîncrezători. Când nu poți traduce cuvântul terasă și izolare într-o altă limbă, nu există o dovadă Prima Facie. Este încărcată cu toată emoționalitatea și uimirea acelei epoci. Multe fapte au fost ascunse și multe persoane nu sunt menționate. Numele se schimbă și faptele lor importante sunt tăinuite. Totuși, în acea perioadă nu-mi permiteam nici măcar să gândesc la fapte care ar fi putut conduce Securitatea la concluzii. Este încă neterminată, pentru că în esență mărturia se oprește la izolare. Nu am avut curajul să înregistrez o altă experiență care m-a marcat.