Omul de știință, în măsura în care produce lucrări științifice, reprezintă un factor de modelare a culturii, exercitând o influență, pozitivă sau negativă, asupra evoluției structurii sociale. Datorită acestui rol, omul de știință nu poate submina sau atrage în neutralitatea științei, pentru a rămâne în afara modelării evoluțiilor teologice sau sociale ale vremii. Istoricii științei știu foarte bine că: sfârșitul unei revoluții științifice importante marchează începutul unor redirecționări sociale și teologice semnificative.

Marile revoluții științifice care au avut loc în secolul XX se apropie de sfârșit, însă rămân doctrinar în afara cadrului cognitiv al cetățeanului mediu, fiind considerate periculoase pentru o structură socială și religioasă care nu mai convinge oamenii cu privire la intențiile sale. Cultura vestică se află în colaps. Teologia și structura socială trebuie să se adapteze și să se transforme, astfel încât să accepte și să gestioneze noile descoperiri științifice, care nu mai pot rămâne marginale.

În momentul marii crize culturale, omul de știință, așa cum a fost în alte perioade similare, trebuie să îndrăznească să personifice mâna puternică pentru depășirea crizei, exprimându-se liber la toate nivelurile, indiferent de costul social sau profesional, care uneori poate fi imens.