Iată cazul lui Heraclit, care s-a retras în vastitățile libere și în porticurile uriașului templu al Artemidei: această "pustietate" era, fără îndoială, mai valoroasă - recunosc!
De ce să nu existe și pentru noi astfel de temple? (Hmm, poate că există. Uite, îmi vine acum în minte cel mai frumos birou de lucru pe care l-am avut vreodată, în Piața San Marco, primăvara, de la zece la douăsprezece dimineața…)
Totuși, și Heraclit evita ceea ce noi evităm astăzi: zgomotul și vorbăria efesenilor, democrația lor, neajunsurile politice, realizările recente ale "imperiului" (perse - mă înțelegeți…), toată marfa murdară a "astăzi", pentru că noi, filozofii, avem nevoie, mai presus de toate, de o liniște specifică: avem nevoie de odihnă de la "astăzi".
