Este prima carte care examinează istoric, politic și antropologic multiplele mișcări și varietățile tendințelor stângii franceze de la epoca Iluminismului până în prezent. Stânga este legată de ideea progresului la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de drepturile omului în timpul Revoluției, de parlamentarianism în perioada monarhiei timocratice, de votul universal din 1848, de separarea Bisericii de Stat în anii III Republici, de umanizarea muncii în timpul Frontului Popular, de jocul puterii în timpul președinției lui Mitterrand.

Juliard distinge patru Stângi: liberală, jacobină, colectivistă, libertariană. Fiecare perioadă este iluminată de portretul paralel (în stilul lui Plutarh) al lui Voltaire și Rousseau, al lui Robespierre și Danton, al lui Lamartine și Hugo, al lui Clemenceau și Jaurès, până la Sartre și Camus sau Mande France și Mitterrand.

Jacques Juliard s-a născut în 1933 în Brenod, Franța. Din anii de școală, este legat de catolicismul stângii și de revista Esprit. A studiat filologie germană și Istorie și în 1958 a devenit agrégé de Istorie. Ca student, s-a ocupat de sindicalismul studențesc. A fost vicepreședinte al UNEF și a dezvoltat o activitate intensă în lupta anticolonială din Algeria. Și-a continuat activitatea în sindicatul profesorilor SGEN, la început, și apoi în CFTC și CFDT. În 1962, paralel cu activitatea sa sindicală, își începe cariera universitară ca cercetător la CNRS. În 1966 predă la Institutul de Științe Politice din Paris și la Universitatea Sorbona. În 1968, împreună cu Jacques Ozouf, înființează Departamentul de Istorie al Universității din Vincennes și predă la Centrul de Formare a Jurnaliștilor (CFJ). În 1976, oprește angajarea activă în sindicalism, iar în 1978 este ales director de studii (profesor) la École des Hautes Études en Sciences Sociales.

În 1974, aderă împreună cu Michel Rocard și Gilles Martinet la Partidul Socialist și devine unul dintre principalii teoreticieni ai „Celei de-a Doua Stângi”. În 1978, preia funcția de comentator regulat la revista săptămânală Le Nouvel Observateur și ajunge la poziția de director adjunct. În 2010, își exprimă opoziția față de, în opinia sa, virajul spre dreapta al revistei și devine comentator regulat al revistei Marianne. De la editura Polis se pregătește de asemenea cartea sa Le choc Simone Weil.