Pe 26 aprilie 1986, o serie de explozii a distrus reactorul blocului energetic patru de la centrala nucleară de la Cernobîl. Acest accident a fost caracterizat ca fiind cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX. Scriitoarea belarusă Svetlana Alexievich (câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015), la zece ani după "accident", a umblat prin zona interzisă, a vorbit cu zeci de oameni, a căutat arhive de ziare, registre de stare civilă, spitale, a căutat în fosta sovietică teritoriu firul pierderilor. O sută dintre aceste mărturii au constituit această carte: vorbesc bărbați, femei, copii, țărani, soldați, elevi, pompieri, oameni de știință, condamnați la moarte și rude ale condamnaților la moarte, mame care au născut copii desfigurați, elevi care nu se mai întâlnesc în școală, fermieri care au fost smulși din zona interzisă, părinți care și-au îngropat copiii, femei care și-au văzut bărbații topindu-se de vii înainte de a muri, bătrâni care își aduc aminte de vechile profeții, fete care își ascund originea deoarece, dacă o dezvăluie, nu își vor găsi un partener în viață. "Înregistrându-i, am avut senzația că înregistrez viitorul", scrie Alexievich în singura sa mărturie din această carte polifonică.

Este vorba despre marele, cât și sfâșietorul capodoperă al lui Alexievich, una dintre cele mai importante cărți ale secolului XX, care, după Anna Frank și Primo Levi, a redefinit noțiunea de literatură a mărturiei. O carte amară, de o întunecime indescriptibilă, care, pagină cu pagină, devine un evanghelie a unei iubiri disperate și arzătoare.