Teatrul ca creație artistică și fenomen social, ca sistem de comunicare și bun educațional, reprezintă simultan conținut și formă a culturii, o amprentă tridimensională și un indicator al parcursului evolutiv al omului.

În această semnificație, teatrul în timp și cultură nu poate fi înțeles doar din perspectiva unei prezentări narative a elementelor care constituie evoluția genurilor teatrale și modalităților de exprimare a acestora, ci și ca un proces complex de asociere a datelor antropologice cu condițiile sociologice, caracteristicilor istorice cu trăsăturile comunicative.

Așadar, dacă vom încerca să-l înțelegem în complexitatea sa și ne vom permite să formulăm o viziune holistică asupra acestuia, dincolo de orice particularități naționale, clasificări tipologice și transformări sezoniere, suntem obligați să-l abordăm dual, întotdeauna în contextul său istoric: pe de o parte, să-l considerăm ca o creație secularizată, o formă cronologică a semnificației sale atemporale, dar și un rezultat istoric al unei anumite adaptări a sa, iar pe de altă parte, să-l înțelegem ca un domeniu deosebit de notare secundară a acțiunilor și interacțiunilor, a relațiilor și stărilor care s-au desfășurat realmente sau imaginar, individual sau colectiv și au constituit reprezentări emblematice sau comune ale realității, imaginarului sau mitologicului.

Prin aceste premise, Teatrul se constituie ca un sistem de comunicare și bun de consum, ca artă recreativă și instrument de schimbare a lumii și se integrează în mediul său social, transformat de la un eveniment primitiv la o dramă modernă, mutat de la oraș la societate și evoluând de la mit la cuvânt, de la limba textului la metalingvistica reprezentării, de la preistoria culturii umane la epoca tardivității moderne.