Pierrot nu era singurul copil de șapte ani din Paris care trăia cu un singur părinte. Băiatul care stătea în fața lui la școală nu-și văzuse mama de patru ani, de când fugise cu un vânzător de enciclopedii, în timp ce huliganul clasei, care îl striga pe Pierrot „pitic”, pentru că era foarte mic de statură, avea o cameră deasupra tutungeriei bunicului și bunicii sale de pe bulevardul Mot Piquet și își petrecea cea mai mare parte a timpului aruncând baloane cu apă pe capetele trecătorilor de la fereastră, apoi insista că nu făcuse nimic.
Și într-un apartament la parterul blocului său, pe bulevardul Charles Floquet din apropiere, locuia cel mai bun prieten al său, Ansel Bronstein, singur împreună cu mama lui, după ce tatăl său se înecase cu doi ani în urmă în timpul unei tentative nereușite de a traversa Canalul Mânecii. Cu doar câteva săptămâni diferență de vârstă, Pierrot și Ansel crescuseră practic ca frații, deoarece o mamă avea grijă de amândoi copiii când cealaltă avea nevoie de puțină odihnă. Dar, spre deosebire de mulți frați, nu se certau niciodată.
Ansel se născuse surd, așa că dezvoltaseră de timpuriu un limbaj mimico-gestual pentru a comunica ușor și a exprima cu degetele lor agile tot ce doreau să spună. De fapt, își crease și simboluri speciale unul pentru celălalt pentru numele lor. Ansel îi dăduse lui Pierrot simbolul câinelui, pentru că îl considera bun și credincios, în timp ce Pierrot gândise simbolul vulpii pentru Ansel, pentru că toți spuneau că era cel mai deștept din clasă.
