Niciun rău și niciun defect nu aveau loc în om. Deși finit, era perfect. Deși finit, avea plenitudinea asemănării cu Dumnezeu, plenitudine necesară pentru împlinirea destinului său.

Și care a fost destinul său? Să devină templu al infinitului, veșnicului și supremului Dumnezeu. Mintea omului trebuie să fie mintea lui Dumnezeu, cuvântul său să fie cuvântul lui Dumnezeu, spiritul său să fie unit cu Spiritul lui Dumnezeu, proprietățile caracterului său să fie divinoide.

Locuirea lui Dumnezeu în om constituie, cu alte cuvinte, unirea lui Dumnezeu cu omul. Astfel, omul-creație devine părtaș al naturii divine. Cine ajunge în această stare, este numit -și devine cu adevărat- Dumnezeu prin har! Într-o astfel de stare am fost chemați cu toții de Creator la zămislirea strămoșilor noștri.

(fragment din Cuvântul despre Om)