„Când devii bătrân, devii invizibil: într-o sală de așteptare, toți la rând, intră o fată căutând pe cineva. Se uită în jur și când ajunge la tine te ignoră de parcă ai fi un stâlp pe autostradă. Atunci încep bătrânețile. [...] Atunci când cineva încetează să mai muncească, viața lui se clatină: timpul își pierde contrabalansul, sprijinul, adversarul și limita.

Când treci de optzeci de ani, îți spun: „Te menții bine, arăți ca un tânăr”. Cuvinte dulci pentru cel care le spune, dar pentru cel care le aude, deschid vârtejul timpului în care coboară ca și cum ar fi căzut în nisip mișcător. Bătrânețile avansează în întuneric, cu pașii tăcuți ai simptomelor, grupuri antrenate de distrugere care pun în mișcare asemănarea neașteptată, nedorită și crescândă cu străinii.

Cu o lovitură în rinichi sau cu slăbirea auzului, chiar și dușmanul devine rudă. Spațiul și lucrurile devin difuze: bătrânețile seamănă cu cei de etnie romă, trăiesc din mila altora. [...] Toamna, când florile își pleacă capul, le tai (iar cu siguranță nu sunt singurul care face asta) și apoi le bag pe furis în buzunare, pentru a ascunde „nepotrivirea” iminentului sfârșit.” Reflexii despre bătrânețe scrise de un mare editor italian.

[Fragment din textul de pe coperta a patra a ediției]