Spaniola nu este o limbă cu declinări și cazuri, ci cu categorii și accidente gramaticale; singura urmă de declinare se păstrează în pronumele personale.Problema fundamentală pentru traducere a fost, totuși, diferitele moduri de a privi acțiunea verbului care există în limba greacă modernă. Adică, aspectul acțiunii în care predomină repetiția, obișnuința sau durata, pentru care în greacă există forme și modele clare de conjugare. În spaniolă, acest lucru se indică în principal prin perifraze verbale sau cu ajutorul adverbului, indicând cum, când și cât durează un act. Această noțiune a fost tradusă ca "continuu" și în momentul său se explică cu exemple în ce constă și se oferă o idee despre cum poate fi înțeleasă în spaniolă.

Este conceptul care prezintă cele mai mari probleme pentru studenții de limbă spaniolă, în special în practică. Celelalte cazuri care au particularități sunt formele impersonale ale verbului: infinitivul, care în greacă este dat în mod perifrazic, deoarece strict vorbind nu există; gerunziul, pe care greaca îl acoperă sub aceeași categorie ca participiul și care în unele cazuri diferă în utilizare față de spaniolă. De asemenea, diatezele verbului, care sunt patru în greacă și care includ ceea ce în spaniolă este cunoscut ca verbe reflexive și verbe intransitive, în plus față de voci pasivă și activă. În esență, aceste cazuri din urmă nu reprezintă o problemă, deoarece există forme analoge în spaniolă pentru a le traduce dacă se acordă atenție funcției în cadrul frazei. Vocabularul reprezintă doar termenii care apar în textele respective. Și, în consecință, traducerea propusă se limitează la a oferi sensul termenului într-un context precis.