În mijlocul anilor '60, Adorno, în timp ce lucrează chinuitor la manuscrisele Teoriei Estetice, găsește ocazia să vorbească despre arhitectură. În discursul său "Funcționalismul astăzi", el expune paradoxurile teoriei arhitecturale a lui Adolph Loos, cu ocazia problemei decorului în contextul funcționalismului.

Păstrând o viziune dialectică asupra întrebărilor estetice și sociale, va sublinia contradicția purului funcționalism, care, dorind să elimine decorul și funcția sa simbolică, respinge suspiciunea "că orice anulează stilul constituie același stil, inconștient". Această suspiciune este ceea ce mișcă viziunea critică a lui Adorno față de realitatea socială capitalistă și funcțiile sale fetișiste, așa cum se exprimă nu doar în domeniul economiei, ci și în cel al artei.

(Din prezentarea de pe coperta cărții) - "[...] Arhitectura funcționalistă stă împotriva instinctelor reprimate ale subiecților empirici, care continuă, chiar și în cadrul societății actuale, să își caute fericirea în tot felul de colțuri sau crăpături; ea reprezintă caracterul intelectual, un potențial uman care este legat de cea mai progresistă conștiință, dar este sufocat în cele mai intime adâncuri ale existenței oamenilor, care rămân spiritual insuficienți". (Theodor Adorno)