O lucrare în desfășurare, a cărei finalizare a fost împiedicată de moartea subită a autorului, Teoria Estetică iluminează în mod polivalent relațiile dintre artă și societate, istorie, limbaj, cult, tehnică.

În acest text, pe care Adorno îl considera printre cele mai importante, se află în dezvoltare completă o țesătură densă de reflecții filosofice, observații sociologice și poziții politice, cu accent pe estetică: recunoașterea punctului de plecare al artei în viața socială, dar și apărarea autonomiei acesteia în raport cu aceasta.

O critică subversivă a categoriilor estetice consacrate ale frumosului, formei, conținutului, imitației, armoniei, unității. O denunțare a industriei culturale, dar și o rezervă față de formele înșelătoare ale avangardei, contestând fiecare încercare de restaurare a tradiționalului și susținând cu fervor artă modernă, care se concretizează în lucrările unor creatori unici precum Proust, Beckett, Schönberg, Klee sau Celan.

Adorno intentiona să folosească drept motto al cărții un aforism al lui Schlegel: „În ceea ce se numește filosofie a artei lipsește de obicei unul dintre cele două: fie filosofia, fie arta”. Teoria Estetică este rodul acestei întâlniri neașteptate.