Scriu pentru a păstra. Dar păstrarea nu este o arhivare uscată și moartă. În adâncime, este vorba despre amintiri nesfârșite, amintiri fără limite care nu ar constitui neapărat o lucrare filozofică sau literară, ci pur și simplu o mare repetare.

Ce admir la filozofi, ceea ce mă interesează mai mult decât la alții, este că încearcă să construiască cele mai economice construcții pentru a repeta. Se situează în acest punct al discursului, unde cineva are cea mai mare stăpânire asupra discursului, asupra discursului ca act de memorie, întreaga memorie dinainte, lucru care permite să standardizeze în mod economic cea mai mare parte a lucrurilor pe care cineva le poate spune sau gândi.

În acest sens, pentru mine, filozoful este înainte de toate un păzitor al memoriei; cineva care se întreabă despre adevăr, despre ființă, despre limbaj, pentru a păstra, între adevăr și păstrare.

Adevărul este păstrarea, este ceea ce permite să păstrezi, să fii păzit. Astfel, filozoful este un păzitor, în cel mai nobil sens al termenului; nu doar un păzitor al instituției sau un câine de pază, ci păzitorul adevărului, păzitorul a ceea ce este păzit, al dorinței de păstrare.

[Fragment din textul de pe coperta a IV-a a ediției]